Ma jucam simulând viața pe un teren nisipos.O adiere de vânt a crezut de cuviință ca era prea șubred ce am construit.Am căutat teren mai stabil, degeaba , vântul nu a fost mulțumit. M-am gândit atunci ca poate nu terenul e vina ci materialul folosit.Am folosit calitate, tot degeaba, tot nemulțumit. Dupa mult timp am înțeles că vina e ,, temelia,, Am pornit cu o fundație impresionanta , construim un monument pentru eternitate.Degeaba, vântul mi-a luat tot lăsând în urma un imens desert. De ce!? mă întrebam, ce am greșit! ? Am înțeles târziu , ☺în temelie imi  zidisem si sufletul care a cedat sub greutatea  incaltarilor murdare. Acum construiesc din nou și poate ca voi greși din nou, dar acum voi așterne la intrare un ștergător de picioare, unul maree, sa nu se mai intre încălțat. Jucăriile mele sunt cele mai prețioase, eu nu le arunc, nu le stric, nu le înlocuiesc. Stâlpul casei e rezistent, temelia îl susține, acoperișul e aproape gata. Mai am nevoie doar de timp sa mă bucur înainte de alta furtuna.

Zambetul unui suflet indoliat e cel mai scump . Rareori patrunde cineva dincolo de zambet iar atunci cand o face de cele mai multe ori e doar curiozitate.
Putinul timp pe care-l avem il irosim in zambete schitate, o dubla identitate acceptata, un permanent genocid impotriva sufletului .Si cand cel mai pretios dar, timpul,  se sfarseste.....probabil vom schita acelasi zambet, al unui suflet indoliat.