e cantec de lebada cand pasesti peste ea,
fericirea neputand sa inteleaga rugina toamnei,
din frunze moarte impletindu-si cununa ea.
Cand orizontul alearga sa-ntampine gandul,
pe-obrazul timpului etern scriind legamantul,
vraja ce cuprinde in palme pamantul,
inalta altare iubirii strigandu-si juramantul.
Tanjind fara vina dupa absolutul iubirii,
spaland cu vise treptele implinirii,
repet la nesfarsit aria fericirii
fara sa-i stiu cu adevarat acordurile nemuririi.
In ochii adanci ai sufletului caut infinitul,
ce nu imparte si desparte niciodata,
ancorandu-mi teama de a ma impaca cu gandul,
ca limita fericirii e in infinitul meu.
V.P.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu